Walk on the Wild Side

Scumpii moșului și babei,

Vă scriem azi tot din însoritul Biertan, tot de la Lună Plină: The Sequel. Încercăm să ne aducem aminte activitățile și traseul din ziua precedentă. Dacă filmele le păstrăm suficient de clar în memorie, la bucățile non-cinematografice avem ceva glitch-uri. Nu e vina noastră că piața mare a festivalului e un fel de Dallas al alcoolului – după atâta băutură am ajuns (unul dintre noi) să-l vedem pe Bobby la duș.

Enfin, să trecem peste. Dacă periplurile fără de filme nu sunt atât de palpitante, să vorbim, dară, despre cine și ce a câștigat aseară în cadrul festivității de închidere.

Recte:

- Premiul publicului pentru lungmetraj: Safety Not Guaranteed. După cum scriam (adică eu, Cătălin), acum ceva vreme tot pe acest blog, Aubrey Plaza (adică Soția Mea nr. 24) e oareșcum perfectă în acest rol. Dacă stau să mă gândesc mai bine, e oareșcum perfectă în orice rol (nu cred că e nevoie să vă împrospătăm memoria în legătură cu sublimissimul serial Parks & Recreation). Drept urmare, un premiu binemeritat și de care m-am/ne-am bucurat extrem.

– Premiul publicului pentru scurtmetraj: Sleep-working, adică ce face fiecare din noi miercurea, joia și vinerea la muncă și, măcar o dată pe săptămână, lunea și marțea. Presupunem, pentru că din păcate nu l-am văzut. Și ne pare foarte rău. Promitem să ne revanșăm cumva.

- Mențiune specială a juriului: Citadel. Poveste despre paranoia, familie, copchilandrii (sau nu chiar) ultra-feroce, Citadel îți zgâlțâie sufletul și trupul. Un alt fel de Panic on the Streets of London, în care DJ-ul nu ar fi spânzurat, ci mai degrabă adoptat de gașca de pușlamale sălbăticite care se dezlănțuie prin(tre) betoanele decrepit-urbane.

– Marele premiu al festivalului, acordat de juriul compus din Christian Hallman (regizor, producător, coordonator oficial al site-ului melies.org), Tomaž Horvat (director artistic și fondator al Festivalului de Film Grossmann) și regizoarea Kristina Buožytė: The Rambler. Despre Hoinarul am scris deja în zilele trecute, așa că trebuie doar să reamintim că este imposibil de frumos și deștept; că Dermot Mulroney, frumușel tipic american pe care ne-am obișnuit să-l vedem în comedioare romantice ori pseudo-indie-uri populiste, își lasă în urmă/ praf cariera de până acum pentru a intra perfect în pielea unui pierde-vară laconic ce pare ținut în viață mai curând din inerție.

Mai pe seară am fost la multi-premiatul Aurora/ Vanishing Waves, al doilea lungmetraj al Kristinei Buožytė. Cu un schelet de sci-fi semi-contemporan, mizează pe o poveste de dragoste tușant-bolnavă cu sinapsele racordate la Kubrick, Altered States, Solaris, Adrian Lynne și Zalman King. Mult mai apropiat de Paprika (Satoshi Kon) decât de Inception-ul unuia care se crede auteur, Aurora pendulează pe granița tot mai fragilă dintre realitate și peisaje mental-onirice și explorează distanța dintre carnalitate și rațiune/știință.

În ordine total aleatorie, să purcedem cu Furia/ The Fury, cea de-a treia producție aleasă pentru American Masters la această ediție și filmul domnului De Palma de după ce Carrie îl făcuse superstar hollywoodian. Iarăși o ecranizare după un bestseller horror, iarăși adolescenți paranormali, iarăși explozii (figurative și literale, deopotrivă) declanșate de exploatare/ manipulare/ tortură emoțională: totul asamblat, însă, într-o ramă de thriller paranoid (una dintre specialitățile șaptezeciste) – organizații guvernamentale tenebroase, conspirații, nebunii.

La drum de seară, în cadrul galei de închidere, publicul s-a hlizoșit la Lighioane a.k.a. Grabbers a.k.a. Apucacii a.k.a. Apucăturile. Film făcut taman pentru audienţă în stare de ultra-ebrietate, Grabbers se joacă de-a tentaculele (dar nu din acelea japoneze, că doar nu e film arthouse) – atașate unei guri superdințoase, dar din păcate pentru apucaca eșuată pe-o insulă irlandeză, fofelnița cu pricina e aparent abstinentă, i.e. alergică la alcool; prilej de matrafoxeală generală în pub-ul sătesc.

Concomitent cu invazia tentaculieră, avea loc o altfel de cotropire: cea a strămoșilor organici ai iPod-ului – izopode mutante și îmbuibate cu găinaț de pui ce zgreapțănă prin trupurile localnicilor dintr-un orășel über-american din Maryland. Unul din puținele found footage care chiar funcționează (alături de Cannibal Holocaust și The Last Exorcism), Golful Terorii a.k.a. The Bay este cel mai nou film al veteranului Barry Levinson, cel cu Sleepers, Toys și Rain Man; dar și Diner, Wag the Dog ori Bandits. Proveniența înregistrărilor din care se articulează povestea e variată: camere de supraveghere (din spital, mașini de poliție, de pe stradă), Skype, apeluri telefonice, e-mail-uri, Face Time, reportaje tv, artizanale și cam orice în afară de Twitter și Chatroulette. Deopotrivă un soi de răzbunare a naturii asaltat/ copleșite de toate blestemățiile toxice cu care o regalează umanitatea, critică socială (panoramând consecințele fatale ale mariajului dintre corupție, capitalism rampant și non-comunicarea inter-departamentală) și outbreak movie, The Bay funcționează subteran și ca thriller paranoid în care toate merg bine înainte și un orășel aproape complet anihilat într-o singură zi e băgat, ca multe alte rateuri oficiale, sub preș și uitat.

 Noaptea am încheiat-o glorios aruncând orez și cântând cu evlavie la „Cel mai bun film al tuturor galaxiilor” (transsexual-transilvane au ba), Rocky Horror Picture Show, care nu mai are nevoie de nici o (Cătălin: Legat! Legat! / Carmen: Fleoșc, Marițo!) prezentare: e cult, e camp și e tot ceea ce trebuie să fie. Devenit deja o constantă a festivalului Lună Plină, RHPS este pe lângă midnight movie-ul absolut, o experiență netransmisibilă, inefabilă ce trebuie musai trăită. Drept care la anul îl așteptăm încadrat de egalul său non-sequel, Shock Treatment și capodopera muzicală a lui De Palma (Legat?), Phantom of the Paradise pentru care ne vom echipa cu:

- RHPS: mai mult orez, poate și costume.

- PotP: măști, pene și păsări moarte (veniți pregătiți cu smartphone-urile pentru un found footage epidemic).

- ST: pastile, pastile, pastile.

De fapt și de drept, abia ce ne-am adus aminte că noaptea de fapt am încheiat-o la Țăruș la petrecerea Candie Hank unde audiența s-a bâțâit epileptic, precum enoriașii la o petrecere gospel, pe tot felul de hip-hoape, electrouri, 8bit-uri și chestii relaționate.

Vă țucălim mintenaș,

Carmen Mezincescu & Cătălin Mesaru